Fiecare om este unic, iar factorii care contribuie la unicitatea fiecăruia sunt uneori neașteptați. Dincolo de ereditate, care oferă baza temperamentală a persoanei și anumite tendințe sau abilități specifice, dincolo de mediul socio-educațional care șlefuiește ceea ce natura a oferit în formă brută, imprimând valori și atitudini, ne vom opri în acest articol asupra ordinii nașterii, un element care ține de mediul familial și care influențează personalitatea copiilor.
Iată mai jos care sunt caracteristicile specifice copiilor, în funcție de ordinea nașterii, problemele la care aceștia sunt mai expuși și darul pe care aceștia ar putea să îl primească din partea părinților, pentru o dezvoltare armonioasă.
Primul născut (cel mai mare). Copilul care este primul născut în familia sa beneficiază de faptul că părinții sunt „începători” și anxioși cu privire la modul „corect” de a crește un copil. Ei vor tinde să fie supraprotectori, cel puțin până la nașterea următorului copil, apoi vor avea așteptări înalte de la acesta (să împartă, să aștepte, să cedeze, să ofere şi să protejeze). Primul născut va dezvolta caracteristici precum perfecționismul, conștiinciozitatea, hărnicia și atitudinea dominatoare.
Problema primului născut – supraresponsabilizarea. De la timpul petrecut cu joaca sau supravegherea celor mici până la sprijinul oferit la teme, primul născut preia de la sine sau acceptă rolul de mic adult. Pentru a le proteja copilăria, părinții vor orienta acești copii spre activitățile adecvate vârstei lor (socializare, hobby-uri, școală), limitând responsabilizarea lor cu activități parentale. Cel mai mare dar pe care acești copii îl pot primi de la părinții lor este permisiunea de a se relaxa și de a se îngriji de sine, de visele și de prieteniile lor.
Al doilea născut (mijlociul). Copiii mijlocii se bucură de mai multă libertate decât primul născut. Părinții devin mai relaxați, iar regulile – mai flexibile. În plus, ei învață de la bun început că totul se împarte, neavând cu ce să compare situația lor, astfel încât li se pare natural să negocieze, să îi asculte pe ceilalți, să medieze, uneori chiar să țină pacea renunțând la ceea ce își doresc. Ei pot fi gânditori și diplomatici, amuzanți și creativi, competitivi și adaptabili.
Problema copilului mijlociu – lipsa de atenție și ghidare. Dilema copilului mijlociu apare deoarece el nu mai este atât de mic încât să necesite atenție, protecție și grijă deosebită precum frățiorul său mai mic, dar nici nu este suficient de abil pentru a se descurca independent, ca fratele său mai mare. În această zonă de tranziție, el se poate simți invizibil și are nevoie de ghidare, însă este posibil ca părinții să fie copleșiți de creșterea celui mai mic. Cel mai mare dar pe care îl poate primi copilul mijlociu este timpul destinat doar lui pentru a comunica, a se juca și a restabili conexiunea vitală cu părinții săi.
Ultimul născut (cel mai mic). Copilul cel mai mic primește atenție din partea tuturor membrilor familiei. Părinții pot fi foarte protectori cu el, iar așteptările față de acesta tind să scadă, ceea ce duce la deresponsabilizarea sa. Astfel, ultimul născut simte că poate încălca ușor regulile și poate avea dificultăți în a le accepta. El va fi creativ, perseverent și va gândi în afara limitelor uzuale, sociabil și orientat spre plăcere mai degrabă decât spre responsabilitate, dar și capabil să își asume riscuri.
Problema ultimului născut – supraprotejarea. Copiii cei mai mici dintr-o familie sunt priviți ca fragili și dependenți de ceilalți, iar greșelile lor sunt privite ca venind din necunoaștere, fapt care poate fi adevărat în primii ani de viață, dar care se schimbă cu siguranță pe parcurs. Supraprotejarea celui mai mic de către părinți și implicarea fraților și surorilor mai mari în creșterea lui, îi accentuează dependența și sentimentul că este normal să primească lucruri fără efort. Cel mai mare dar pe care l-ar putea primi de la părinții lui este responsabilizarea adecvată vârstei, menținerea regulilor de comportament și dezvoltarea abilităților de a rezolva probleme.
Copilul unic (singur la părinți). Copilul unic primește de la bun început toată atenția (și anxietatea) părinților săi, fiind receptorul așteptărilor de a crește bine și de a se realiza în viață. El va resimți presiunea de a avea succes, însă nu va fi nevoit să intre în competiție cu alți frați sau alte surori pentru afecțiunea părinților. Copilul unic va crește responsabil, precaut (internalizând sfaturile sau fricile părinților), sensibil, dar și curios, independent, încrezător în sine și dominator.
Problema copilului unic – sentimentele de singurătate și neîmplinire. Copilul unic își petrece majoritatea timpului în prezența adulților, iar o parte din seriozitatea acestora își pune amprenta și asupra sa, maturizându-l. În plus, așteptările și standardele ridicate apasă greu pe umerii săi, el putând să sacrifice voința proprie pentru a-și mulțumi părinții. Cel mai mare dar pe care îl poate primi copilul unic este eliberarea de așteptările părinților de a le împlini visele sau aspirațiile neîmplinite, precum și joaca împreună și oferirea oportunităților variate de socializare cu cei de o vârstă similară, pentru cultivarea și menținerea prieteniilor.
