Părinții de copii mici știu – „mami, uită-te la mine!” răsună în casă de zeci de ori pe zi. Ceea ce pare la început ca o solicitare simpatică, poate deveni o sursă de distragere, epuizare și iritare pentru adultul implicat în sarcini cotidiene. Iată motivele pentru care copiii solicită atât de mult atenția părinților, impactul răspunsului și criterii pentru a identifica situaţiile care impun limite clare.
Motivele solicitării atenției
Privirea ca indicator al supraviețuirii și protecției. Copilul este bine echipat pentru supraviețuire – de la constituția fizică aparte, care atrage simpatia și ajutorul adulților, până la strategii neconștientizate, dar aplicate în mod natural, printre care și solicitarea atenției. Plânsul bebelușului se transformă, odată ce crește, în solicitări clare: privește-mă! Întrebarea din sufletul copilului este: exist eu oare pentru tine? Sunt oare în siguranță? Răspunsul părintelui îi confirmă copilului existența și importanța în familie.
Privirea ca validare a efortului sau reușitei. Atunci când cel mic exersează noi mișcări sau se implică în activități care îi plac și pe care se străduiește să le întreprindă corect, solicitarea atenției este, de fapt, o rugăminte de a-i valida aceste eforturi. Întrebarea din sufletul copilului este: ești mândră de mine?/am făcut bine? Răspunsul părintelui validează efortul și succesul copilului.
Privirea ca semn al iubirii. Dacă ați primit vreodată replica „sunt atât de supărat pe tine, nici nu mă mai uit la tine!”, ați simțit, poate, agresiunea, amenințarea și manipularea din spatele ei, și probabil v-ați decis să nu folosiți astfel de cuvinte în relațiile voastre. Privirea este un element vital pentru adult și cu atât mai mult pentru copil. Un copil anxios, nesigur în relație cu părinții săi, va solicita cu atât mai mult atenție, uneori nu prin cuvinte, ci prin comportamente problematice. Întrebarea din sufletul lui este: mă (mai) iubești? Răspunsul părintelui contribuie la sentimentul de siguranță, apartenență și iubire al copilului.
Solicitarea exagerată a privirii. Sentimentul de iritare al părintelui NU este un indicator al faptului că cerințele copilului de a fi privit sunt exagerate. Mai degrabă, este nevoie să privim către alți indicatori, care țin de context și frecvență. Solicitările foarte frecvente, fără adaptare la context (și la nevoile celor din jur), pot indica nevoia copilului de interacțiune mai profundă cu adultul, dar și egocentrism și capacitate scăzută de autocontrol. Limitele sănătoase pe care adultul le va pune forțează copilul să își dezvolte răbdarea şi capacitatea de amânare a impulsului – cu recompensa finală, aceea de a obține lucrul dorit: privirea neprețuită a părintelui!
