Comunicarea nonviolentă este o metodă de comunicare creată de Marshall B. Rosenberg, având la bază concepte, principii și tehnici specifice pentru a aborda conflictele din cadrul grupurilor de lucru, dar și al familiilor sau cuplurilor.
Conform teoriei din spatele comunicării nonviolente, există două stiluri majore de comunicare: cel al șacalului și cel al girafei, iar cel care aduce rezolvarea constructivă și mutual benefică a conflictelor este cu siguranță cel al girafei, pe care autorul ne îndeamnă să îl aplicăm în relațiile semnificative.
Stilul de comunicare al șacalului se manifestă prin prezența unei atitudini critice la adresa celuilalt, judecată, interpretarea negativă a mesajelor, tendința de a se lupta, de a se impune, de a agresa verbal. Este un stil dominator care împarte oamenii în grupuri de victime și agresori. Acest stil de comunicare escaladează conflictele și șubrezește relațiile.
Stilul de comunicare al girafei aduce blândețea comunicării asertive în centrul relațiilor noastre. Nu întâmplător a fost ales acest animal pentru a simboliza comunicarea nonviolentă – girafa are o inimă uriașă și o viziune de ansamblu. Acest stil se caracterizează prin empatie, disponibilitate de a-l asculta și a-l înțelege pe partener, compasiune și bună-voință.
Pași pentru o comunicare nonviolentă
- Observă, nu judeca. Ori de câte ori folosim etichete, mai ales negative, emitem, de fapt, judecăți. Uneori, ele reprezintă scurtături ale gândirii care ne salvează timp și energie, alteori, tocmai aceste scurtături ne împiedică să îi mai vedem pe ceilalți așa cum sunt. „Ești un leneș! Mereu strâng după tine!” Observația contrabalansează această tendință, fiind puternic ancorată în simțuri. Atunci când comunicăm observația, descriem obiectiv, la fel ca o cameră video, lucrurile sau comportamentele care ne deranjează. „Am văzut că ai intrat repede și ai lăsat geaca în bucătărie.”
- Împărtășește emoțiile, nu interpretările. Este foarte ușor să interpretăm comportamentele partenerului, mai ales în sens negativ, fără a ne da seama că în acest fel îl agresăm. „Am văzut că ai intrat repede și ai lăsat geaca în bucătărie. Mereu crezi că sunt servitoarea ta.” Interpretarea asupra motivațiilor, gândurilor și emoțiilor partenerului îl privează de dreptul de a gândi sau simți orice altceva. Această agresiune poate fi ușor prevenită prin concentrarea asupra propriilor emoții ca efect al celor observate: „Am văzut că ai intrat repede și ai lăsat geaca în bucătărie. Știi, mă simt frustrată și iritată când faci asta.”
- Exprimă nevoile, nu pretențiile. Cum facem diferența între acestea, mai ales că amândouă pot începe cu „am nevoie...”? Simplu – orice exprimare care se referă la celălalt exprimă o pretenție (o solicitare a schimbării sale, care, în viziunea noastră, ar rezolva problema: am nevoie ca tu să...), pe când orice exprimare care se referă la sine are șanse mai mari să exprime o nevoie personală (am nevoie de recunoaștere și respect). „Am văzut că ai intrat repede și ai lăsat geaca în bucătărie. Știi, mă simt frustrată și iritată când faci asta. Am nevoie de recunoașterea și respectarea efortului meu de a menține ordinea în casă.”
- Cere, nu obliga. Între cele două comportamente sunt diferențe subtile, dar care își pun amprenta asupra relațiilor. Obligarea celuilalt se face inconștient, deseori prin ton, mimică și consecințele neascultării, partenerul simțind amenințarea ascunsă. Obligarea vine sub forma unei singure soluții posibile, dictate de o singură persoană. A nu fi de acord cu ea aduce partenerului riscul să fie respins, ignorat sau pedepsit. „Am văzut că ai intrat repede și ai lăsat geaca în bucătărie. Știi, mă simt frustrată și iritată când faci asta. Am nevoie de recunoașterea și respectarea efortului meu de a menține ordinea în casă. Ce zici, ești dispus să îți duci geaca la cuier și data viitoare să o lași acolo de la bun început?” Diferența majoră dintre cerere și obligare este că, atunci când cerem, putem primi și un „nu” ca răspuns. De aici începe comunicarea onestă între parteneri.
Comunicarea nonviolentă este o artă, nu doar o tehnică. La eficiența ei contribuie atitudinea cu care transmitem cuvintele, căci omul reacționează cu precădere la aceasta. Spre exemplu, tonul ridicat sau ascuțit, limbajul corporal care denotă închidere, superioritate sau dezgust față de partener (brațele încrucișate, pumnii strânși, bărbia ridicată, privitul peste ochelari, colțurile buzelor orientate în jos, evitarea contactului vizual) vor sabota cuvintele, oricât de asertive ar fi acestea. Este important să însoțim cuvintele și demersurile de rezolvare a conflictelor cu gesturile potrivite: aplecarea către celălalt pentru a arăta interesul, înclinarea ușoară a capului pentru a îndulci mesajele, menținerea contactului vizual și a unei posturi deschise.
Mai presus de toate, și poate prea puțin menționat, este faptul că stilul de comunicare nonviolentă este un dar. Este un dar al onestității celui care o practică, al bunăvoinței, al compasiunii și al investiției în relația respectivă. El nu vindecă relațiile toxice sau abuzive și nu trebuie să reprezinte scuza pentru complacerea în relații cu parteneri non-responsivi.
